Povara nopţii

Spun unii că trebuie să muncim,
fiindcă numai în muncă
se descoperă fiinţa noastră.
Să munceşti cu iubire,
de bună voie,
oricâte dureri ţi-ar pricinui aceasta...
şi să o faci cu dăruire
şi roadele să le culegi
când sunt coapte...
Dar când eşti silit
de frică şi nevoi,
când eşti căzut pradă deznădejdii,
când iubirea lipseşte,
înseamnă că nu mai exişti
şi te treci împovărat şi încovoiat,
zbârcit şi părăsit în întuneric.
Iar, dacă ţi-ai păstrat avar bunurile
şi ai devenit neînsemnat
pentru cei din jur şi fără prieteni,
peste tine s-a aşternut bezna.
Şi dacă cauţi o cale de a ieşi la lumină,
încerci să munceşti
toată ziua, să oboseşti,
să nu mai simţi nopţile o povară.
Şi dacă cauţi o făptură,
printr-o bătătură,
care să muncească din greu,
sub biciul nevoii şi a foamei,
a fricii sau a grijii zilei ce vine,
atunci o găseşti uşor
în omul de lângă tine,
cel ce-şi caută mereu
o muncă nouă,
să uite sau somnul să-i vină uşor...
Dar te înveţi şi cu munca
şi nu-ţi mai este de ajutor.
În locul unei nopţi liniştite
şi cu vise frumoase,
te chinuie gânduri şi amintiri...

Pigmei şi iudei

Decât prin noroi,
Prin tălpi, un buboi,
Cu bocancii grei
De-atâtea corvezi,
Mai bine plutesc
Pe un drum pavat
Şi nealterat,
Spre zări de-azur,
Din cel mai pur.

Decât săraci
Pe bandă rulantă,
Că ne-au cenzurat
Şi bucuria,
Şi omenia...
Mai bine înaripaţi
Sau îngropaţi
De confraţi,
Sau măturaţi
De înfumuraţi.

Că ei sunt perverşi
Iar noi suntem şterşi...
În faţă curioşi,
În dos, găunoşi,
În faţă decenţi,
În dos, repetenţi.
La reguli de viaţă
Au numai restanţă...
Cu neveste, amante,
Că sunt mai şarmante,
Umblând creanga,
Trâmbiţând
Şi înşelând,
Despre morală
Şi căpătuială,
Despre corupţie
Şi inaniţie...
Dar plini de sechele
Aceste lichele.
Ce bagatele...
Cu moravuri uşoare
Prin dormitoare,
La domnişoare
Ce sunt amatoare...
Iar eu inventez?
Sau poate-i blamez?
Fără să mă informez?
Să nu mai fiu indiscret
Şi atât de concret
Cu viaţa privată;
Să-i las baltă
Pe distinşii pigmei
Şi iudei.

Străine

Cel care vine şi cel care te primeşte
Într-o ţară cu milioane de oameni,
Unii vorbesc engleza, alţii româneşte,
Până la urmă te îmbogăţeşte
Cu mulţi prieteni, ce-ţi devin semeni.
Printre atâtea etnii, trăieşti în armonie,
Şi ai uitat de copilărie,
De cei de-acasă, lăsaţi în poartă,
Cu bătrâneţea şi cu ce soartă...
Dar simt bucurie, ştiindu-te bine,
Deşi mulţi îţi spun pe aici, Străine...
Se laudă cu rudele de departe,
Dar totul e până la râvnita parte...
Vor să le laşi lor bucata
De pământ, rămasă de la tata.
Că tu, acolo, ai de toate
Şi te înfrupţi din multe bucate...
Nimeni nu ştie ce greu o duci,
Cât munceşti ca să apuci
Un loc mai în faţă, pe scara vieţii,
Şi te trezeşti în toiul dimineţii...

O tinichea?

Un premiu...
Ce mare prestigiu!
Îl aşteptam
Şi toţi îngroşam
Sălile imense...
Stam cuminţi
Şi ne întrebam:
Cine va fi premiat
Sau evidenţiat?
Că atât era: o tinichea,
Nimic altceva.
Am şi eu
Acest trofeu,
Care e vai de el,
A ruginit...
Dar şi acum,
Ca şi atunci
M-am bucurat
Că m-au onorat
Cu o tinichea...
Dar rugina ei
Era mărturie
Pentru ce-o să fie,
Peste ani mulţi,
Tot mai mărunţi.

A fost pe drept,
Nu că-s deştept...
Nu m-am zgârcit
Când am muncit...
Şi cât i-am iubit!
Ca sare-n bucate,
Cu gustul de carte,
Din care s-au înfruptat
Pe săturate.

Joc periculos

Şi ei au plecat,
că nu au răbdat,
Iar cei ce-au rămas
încearcă să salveze
ce ne-au mai lăsat
unii după prădat...
Şi vălul de pe faţă
s-a destrămat...
Am rămas şifonaţi,
prăfuiţi şi ridaţi...
Iar ei şi-au făcut rost
de un adăpost,
un loc cât mai ascuns,
de nepătruns...
Şi sunt apăraţi
de legi şi confraţi,
că-s propriile legi,
cu meşteşug ticluite,
cu avantaje nemiluite.
Într-o lume a împărăţiilor,
a palatelor şi frăţiilor
s-a aşternut confuzia,
rămânând cu iluzia,
că sărăcitul şi oropsitul
nu-şi mai ştiu rostul
şi încep a confunda
adevărul cu minciuna,
virtutea cu viciul.
Ei, cu serviciul...
Noi, cu supliciul;
Ei, cu privilegiile,
Noi, cu obligaţiile;
Că am fost lăsaţi
şi abandonaţi
la voia întâmplării,
a hazardării,
la margine de drum,
cu sufletul scrum.
Şi vom renunţa
de a pronunţa,
ca simpli cetăţeni
ai acestei lumi,
plină de dalmaţieni,
de convenţii şi principii
atâtea artificii,
legi şi ordonanţe
şi câte-or să mai fie...
pentru noi sunt aporie...
Dar avem o şansă
ca să ieşim din transă...
Vom cere un butoi,
şi-n loc de gunoi,
vom locui în el
şi iarna, şi vara,
şi primăvara,
ca să scăpăm de biruri,
de sechestru şi chinuri...
Sau le-or veni idei,
cât sunt de mişei,
că şi butoiul amanetat,
trebuie impozitat.

Pamantul

Sa simti pamantul, sa-l intorci,
sa-i dai o fata noua, sa-l semeni
si apoi s-o iei de la capat,
sa-l muncesti, sa-l hranesti
ca sa dea roade bogate.
Si sa te rogi sa ploua marunt,
sa-i presari si apa sfintita,
ca sa-l pazeasca
de grindina si vant…
Ca este darnic pamantul
si rabdator cu noi.
Ne tine pentru ca din el provenim,
si ierburile, animalele,
duhurile, gandurile,
trairile, vointa…
Caci toate cate sunt
din natura provin, din pamant…
Si apoi ne scufundam in adancuri
si tot el ne primeste,
ca doar de cand ne nastem
suntem supusii acestuia…
Si mirosul de tarana, de pamant,
se simte ca o adiere
in trecerea timpului,
si cu care ne obisnuim…
Ca apoi, sa nu ne infricoseze,
nici adancimea,
nici inaltimea,
nici nemarginirea…

Martiri

Suntem martiri in fiecare zi
Si murim putin cate putin,
Si cine ne poate-mblanzi,
Cand alergam prin maracini...

Si asta-i viata, o moarte vie;
Ne taram, ne schimonosim
Si cine poate sa mai stie,
De cat ori ne pedepsim.

Ca sufletul ce se desprinde,
Incet-incet de langa noi,
Si lasa trupul fara vlaga,
Si picioarele sunt moi...

Iar vederea-i tot mai slaba
Ca lumanarea ce se stinge,
Indrugam cate-o silaba
Si sufletul, mai rau se-ncinge...

Se-ncrunta apoi a noastre frunti
Dar cine poate sa le stearga,
Ne zbatem, iarasi, intre punti
Si nicio vorba nu se leaga.

Atunci am vrea ca sa se-auda,
Tot ce a ramas, demult, nespus,
Dar ce sa facem cu o struna,
Cand noi ne ducem spre apus...

Intindem mana catre-o mana,
Ca multe-avem de infruntat,
Pana ajungem impreuna;
Suntem martirii ce-am rabdat.

Pe stradă

Ce iarnă geroasă şi multă zăpadă
Avea să se-aştearnă pe umila stradă,
Iar eu colindam pe gerul năpraznic,
Pentru o zi, la vite, eram paznic,
Le număram, dar cine mai ştie
Câte treceam pe-o biată hârtie...
Zăpada sub picioare scârţâia,
Cerneala îngheţată nu mai scria...
Şi bietul ţăran avea milă de mine,
Mă-mbia cu o ţuică, să prind sânge-n vine,
Şi nu mai ştia câte vite are,
Eu tremuram, nu aveam răbdare,
El îmi punea şi slănină pe masă...
Dar în maşina ce mă ducea spre casă
Mă strecuram, să fiu mai în faţă,
Să caut căldura, să-mi pătrundă în oase...
Am dat cu ochii de El şi-mi surâse norocul,
M-am făcut la faţă, roşie ca focul...
Şi o căldură m-a-nvăluit toată
Şi frigul din tălpi dispăru îndată...
Şi de atunci, tot pe frig şi zăpadă,
Eu alergam să fiu prima pe stradă,
Să-l întâlnesc şi să simt iar căldura,
Să roşesc..., să-mi sarute gura...

Pedepsiţi

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să ajungem pe pământ,
Să trăim, să ne-ngropăm morţii,
Să rătăcim ca frunza-n vânt.

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să ne naştem din dureri
Şi să stăm în dosul porţii,
Să ne ascundem de poveri.

Pedepsiţi suntem cu toţii
Să fim slugi şi-ndatoraţi,
Să jelim, să ne pierdem soţii,
S-ajungem singuri şi săraci.

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să trăim în umilinţă,
Să fim lăsaţi în voia sorţii
Şi să murim în suferinţă.

Şi pedeapsa cea mai aspră
Vine-atunci când eşti bătrân,
Şi aşteaptă toţi ai casei
Să dai ortul, ei stăpâni

Peste munca ta de-o viaţă,
Cu priveghi în toiul nopţii,
Fără lacrimi şi căinţă...
Pedepsiţi suntem cu toţii.

La vedere?

Să nu îl laşi tu la vedere
Acel ungher secret din suflet;
Să-l ţii ferit de ochii lumii,
Chiar dacă nu te poţi opri din plânset.

Să nu îl laşi tu la vedere
Acel lăcaş dosnic din suflet;
Să-l ţii ferit de gura lumii,
Să n-ai mustrări apoi în cuget.

În cumpănă

Să fiu in cumpănă - între ieri şi azi - între ieri şi mâine, stând pe un munte de nelinişti şi temeri, cu gândul la tot ce am îndrăznit să sper, să am, să iubesc, şi să rămân, la sfârşit, cu umbra lor...

Valea Plângerii?

Era minunat!
Ca-n poveştile lui Creangă...
Iernile adevărate, cu multă zăpadă;
Şi glasurile noastre, vesele
Răsunau până departe,
Pe derdeluşurile din faţa porţii,
Pe pârtiile de pe dealurile lui Cerna...
Şi vacanţele cu colindele şi cu udatul;
Cu baluri şi Grădina de vară;
Cu lăutarii cu care cântam la vioară;
Cu grădinile scăldate în lumină;
Cu albinele care se întorceau la stupul lor
Să lase mierea adunată de prin salcâmi;
Cu diminetile răcoroase, dar sănătoase;
Cu pâinea coaptă pe vatră...
Atâta bucurie şi nici urmă de plâns...
Cu valea din spatele casei,
Pe care o treceam să ne scăldăm.
Era locul cel mai frumos de pe pământ.
Nu credeam că există ceva dincolo de munţi.
A trebuit să cresc şi să plec din acest colţ de rai,
Să mă despart de locurile copilăriei mele,
De locurile acestea dragi,
De care eram legată sufleteşte,
Şi acum pătrund, în lumea tainică
A amintirilor, uşor, fără să le tulbur liniştea
În care s-au cufundat în timp...

Împreună

De câte ori spre tine mă duce timpul
Şi-s tot mai aproape cu trupul,
Că-n inimă izvorul de şoapte
Mă grăbeşte, chiar mă împinge
Să fim laolaltă ca pe vremuri,
Să dormim pe albe cearceafuri.

Dar Tu ai vrut mereu să fii
Cu încă-un pas-naintea mea,
Să-mi netezeşti lin cărarea,
Când o să fiu şi eu o stea.
Şi-atuncea, două stele, împreună,
Vom merge alături, mână-n mână.

Idele lui Marte

Jumătatea lui Marte,
O noapte tristă pentru el,
Pe-un pat străin, printre halate,
Ce se-nvârteau în jurul lui,
Să-i pună plosca şi perfuzii,
Să-i dea puterea ce-o pierdu...
Din când în când câte-o privire
Aruncă către fiul lui...
Ar vrea să-i spună că mai bine
I-ar fi acasă...
Că simte ghearele morţii,
Cum vin să-l sfâşie,
Cu pericole de peste tot,
Cu mari călduri şi agonie.
Dar ce răscruce,
Ce primejdii,
Se lasă peste trupul său,
O zi nefastă într-o viaţă,
Prins in bratele lui Morfeu;
Şi câţi ani avea în faţă...
El merita să mai trăiască
Şi să se bucure acum,
Dar n-avea cum să păcălească
Destinul cel prestabilit;
Sau aţa vieţii fu prea scurtă
Şi şubredă într-un loc,
Ar fi vrut s-o înnădească
Cu fir mai trainic şi noroc.

Gradina-n soare

E casa ta, grădină-n soare,
Cu flori la porţi şi la fereşti,
Lumină Sfântă, sărbătoare,
În straie noi şi cu poveşti...

De Sfânta zi a Învierii
Tu ai deschis pentru o zi
O uşă largă a primăverii,
Atâtea doruri, nostalgii...

Cu cântece şi poezia
Rostite printre jucării,
Am reînviat copilăria
Şi ne-am simţit iarăşi copii.

Printre atâtea bunătăţi
Şi obiceiuri româneşti,
Ne-am amintit şi de părinţi,
De neamurile strămoşeşti.

C-aşa-i frumos de sărbători,
Să-i pomenim pe toţi cu drag,
Păşind afară printre flori,
Tu ai rămas uimită-n prag...

Ne-ai împărţit la fiecare,
C-aşa e dat din moşi-strămoşi,
Câte o cană cu mâncare,
Cu ochii calzi, prietenoşi.

Îţi mulţumim că ne-ai primit
În casa ta, grădină-n soare,
Căldură-n suflet am simţit,
Să fie aşa şi la-nălţare.

Cuvinte

Se înalţă mândra lună
tot mai sus, frumoasa zână.
Şi lumina-i tot mai rece,
cade în grădini şi trece.
Peste tot, e iar tăcere,
somnul unei lumi ce doarme.
Păsărele disperate
cântă, cântă neîncetat
pentru a opri în loc ziua,
ce dispare în întuneric
şi cinstesc ultimele umbre,
ultimele licăriri ale zilei.
Iar în nopţile vegheate
de o lună ca-n poveşti,
văd privirile mirate
ce se-ascund după fereşti.
Iară eu caut cuvinte
ca să suflu peste rana,
care-i mare şi adâncă,
şi să-mi fie leac la suflet,
Să fiu tare ca o stâncă.

Lacrimi

O lacrimă ce se prelinge
Din floarea corcoduşului,
E lacrima de bucurie
Nici a mea, a nimănui,
Ce vrea să zburde peste glie,
Dar ea se pierde, uite-o, nu-i.
Că s-a prelins încet-încet;
Tot ea a prins o nouă viaţă
Şi roade o să dea în timp...
E lacrima ce-n zori de zi
Mă-ndeamnă iar la poezii.

Transformari

Ce transformări nedrepte aduce vremea,
Când chipul-ţi pare tot mai trist,
Că fiecare neîmplinire, pe faţa ta s-a-ntipărit.
Oglinda ce odinioară ţi-era atât de dragă,
Şi-ţi răspundea de fiecare dată
Cu-aceeaşi faţă zâmbitoare,
Oglinda asta nemişcată,
O vrei acuma desfinţată
Sau mai bine să fie spartă...
Îţi surâde batjocoritoare,
Îţi răspunde triumfătoare...
Ea este şi rămâne aceeaşi,
Tu te zbârceşti pe zi ce trece...

Seminte

Căci am plantat seminţe-n suflet
Ca să rodească neîncetat,
Cuvinte care au puterea
Să te scoată din păcat,
Să şteargă, apoi, şi întristarea
Ce uneori te-a încercat.
Că din seminţele din suflet,
Ce le-am sădit şi azi ca ieri,
Într-o lume oarbă, cenuşie,
Când m-am simţit dezorientat,
Şi să răsară din noroiul uitarii,
Fără gustul amar al înfrângerii,
Alt rod sub cerul albastru,senin,
Atât de dulce, ferit de venin.

Puterea de a indura

Să-nduri mizeria, umilinţa,
Batjocura să-nduri, dojana,
Să-nduri şi frigul de afară,
Să-nduri jigniri şi vorba aspră,
Ce cad ca trasnetul pe ape...
Să-nduri o clipă de iubire
Ce se prăvale peste tine
Ca o stâncă dintre creste,
Te fereşti, dar te răneşte...
Să-nduri acea nefericire
Ce te-a lovit ca o secure;
Să-nduri bârfa de pe stradă
Sau gura slobodă ce-njură;
Să-nduri povara unui cuvânt
Răstit şi aspru, plin de ură;
Să-nduri eşec după eşec
Şi prea puţine împliniri;
Să-nduri privirile-ncruntate,
Ce par ca pietrele aruncate
Peste fruntea ta ridată
De ploi de vară inundate;
Să-nduri răceala, nesimţirea,
Aceluia ce l-ai poftit
În casa ta, l-ai omenit,
Şi când pe poartă a ieşit,
La primul, care l-a-ntâlnit,
Pe tine, poate, te-a bârfit
Şi mai apoi te-a tâlhărit.
Dar te-am văzut, n-ai sărăcit,
Că Domnul ţi-a dat înzecit.