O tinichea?

Un premiu...
Ce mare prestigiu!
Îl aşteptam
Şi toţi îngroşam
Sălile imense...
Stam cuminţi
Şi ne întrebam:
Cine va fi premiat
Sau evidenţiat?
Că atât era: o tinichea,
Nimic altceva.
Am şi eu
Acest trofeu,
Care e vai de el,
A ruginit...
Dar şi acum,
Ca şi atunci
M-am bucurat
Că m-au onorat
Cu o tinichea...
Dar rugina ei
Era mărturie
Pentru ce-o să fie,
Peste ani mulţi,
Tot mai mărunţi.

A fost pe drept,
Nu că-s deştept...
Nu m-am zgârcit
Când am muncit...
Şi cât i-am iubit!
Ca sare-n bucate,
Cu gustul de carte,
Din care s-au înfruptat
Pe săturate.

Joc periculos

Şi ei au plecat,
că nu au răbdat,
Iar cei ce-au rămas
încearcă să salveze
ce ne-au mai lăsat
unii după prădat...
Şi vălul de pe faţă
s-a destrămat...
Am rămas şifonaţi,
prăfuiţi şi ridaţi...
Iar ei şi-au făcut rost
de un adăpost,
un loc cât mai ascuns,
de nepătruns...
Şi sunt apăraţi
de legi şi confraţi,
că-s propriile legi,
cu meşteşug ticluite,
cu avantaje nemiluite.
Într-o lume a împărăţiilor,
a palatelor şi frăţiilor
s-a aşternut confuzia,
rămânând cu iluzia,
că sărăcitul şi oropsitul
nu-şi mai ştiu rostul
şi încep a confunda
adevărul cu minciuna,
virtutea cu viciul.
Ei, cu serviciul...
Noi, cu supliciul;
Ei, cu privilegiile,
Noi, cu obligaţiile;
Că am fost lăsaţi
şi abandonaţi
la voia întâmplării,
a hazardării,
la margine de drum,
cu sufletul scrum.
Şi vom renunţa
de a pronunţa,
ca simpli cetăţeni
ai acestei lumi,
plină de dalmaţieni,
de convenţii şi principii
atâtea artificii,
legi şi ordonanţe
şi câte-or să mai fie...
pentru noi sunt aporie...
Dar avem o şansă
ca să ieşim din transă...
Vom cere un butoi,
şi-n loc de gunoi,
vom locui în el
şi iarna, şi vara,
şi primăvara,
ca să scăpăm de biruri,
de sechestru şi chinuri...
Sau le-or veni idei,
cât sunt de mişei,
că şi butoiul amanetat,
trebuie impozitat.