Pigmei şi iudei

Decât prin noroi,
Prin tălpi, un buboi,
Cu bocancii grei
De-atâtea corvezi,
Mai bine plutesc
Pe un drum pavat
Şi nealterat,
Spre zări de-azur,
Din cel mai pur.

Decât săraci
Pe bandă rulantă,
Că ne-au cenzurat
Şi bucuria,
Şi omenia...
Mai bine înaripaţi
Sau îngropaţi
De confraţi,
Sau măturaţi
De înfumuraţi.

Că ei sunt perverşi
Iar noi suntem şterşi...
În faţă curioşi,
În dos, găunoşi,
În faţă decenţi,
În dos, repetenţi.
La reguli de viaţă
Au numai restanţă...
Cu neveste, amante,
Că sunt mai şarmante,
Umblând creanga,
Trâmbiţând
Şi înşelând,
Despre morală
Şi căpătuială,
Despre corupţie
Şi inaniţie...
Dar plini de sechele
Aceste lichele.
Ce bagatele...
Cu moravuri uşoare
Prin dormitoare,
La domnişoare
Ce sunt amatoare...
Iar eu inventez?
Sau poate-i blamez?
Fără să mă informez?
Să nu mai fiu indiscret
Şi atât de concret
Cu viaţa privată;
Să-i las baltă
Pe distinşii pigmei
Şi iudei.

Străine

Cel care vine şi cel care te primeşte
Într-o ţară cu milioane de oameni,
Unii vorbesc engleza, alţii româneşte,
Până la urmă te îmbogăţeşte
Cu mulţi prieteni, ce-ţi devin semeni.
Printre atâtea etnii, trăieşti în armonie,
Şi ai uitat de copilărie,
De cei de-acasă, lăsaţi în poartă,
Cu bătrâneţea şi cu ce soartă...
Dar simt bucurie, ştiindu-te bine,
Deşi mulţi îţi spun pe aici, Străine...
Se laudă cu rudele de departe,
Dar totul e până la râvnita parte...
Vor să le laşi lor bucata
De pământ, rămasă de la tata.
Că tu, acolo, ai de toate
Şi te înfrupţi din multe bucate...
Nimeni nu ştie ce greu o duci,
Cât munceşti ca să apuci
Un loc mai în faţă, pe scara vieţii,
Şi te trezeşti în toiul dimineţii...

O tinichea?

Un premiu...
Ce mare prestigiu!
Îl aşteptam
Şi toţi îngroşam
Sălile imense...
Stam cuminţi
Şi ne întrebam:
Cine va fi premiat
Sau evidenţiat?
Că atât era: o tinichea,
Nimic altceva.
Am şi eu
Acest trofeu,
Care e vai de el,
A ruginit...
Dar şi acum,
Ca şi atunci
M-am bucurat
Că m-au onorat
Cu o tinichea...
Dar rugina ei
Era mărturie
Pentru ce-o să fie,
Peste ani mulţi,
Tot mai mărunţi.

A fost pe drept,
Nu că-s deştept...
Nu m-am zgârcit
Când am muncit...
Şi cât i-am iubit!
Ca sare-n bucate,
Cu gustul de carte,
Din care s-au înfruptat
Pe săturate.

Joc periculos

Şi ei au plecat,
că nu au răbdat,
Iar cei ce-au rămas
încearcă să salveze
ce ne-au mai lăsat
unii după prădat...
Şi vălul de pe faţă
s-a destrămat...
Am rămas şifonaţi,
prăfuiţi şi ridaţi...
Iar ei şi-au făcut rost
de un adăpost,
un loc cât mai ascuns,
de nepătruns...
Şi sunt apăraţi
de legi şi confraţi,
că-s propriile legi,
cu meşteşug ticluite,
cu avantaje nemiluite.
Într-o lume a împărăţiilor,
a palatelor şi frăţiilor
s-a aşternut confuzia,
rămânând cu iluzia,
că sărăcitul şi oropsitul
nu-şi mai ştiu rostul
şi încep a confunda
adevărul cu minciuna,
virtutea cu viciul.
Ei, cu serviciul...
Noi, cu supliciul;
Ei, cu privilegiile,
Noi, cu obligaţiile;
Că am fost lăsaţi
şi abandonaţi
la voia întâmplării,
a hazardării,
la margine de drum,
cu sufletul scrum.
Şi vom renunţa
de a pronunţa,
ca simpli cetăţeni
ai acestei lumi,
plină de dalmaţieni,
de convenţii şi principii
atâtea artificii,
legi şi ordonanţe
şi câte-or să mai fie...
pentru noi sunt aporie...
Dar avem o şansă
ca să ieşim din transă...
Vom cere un butoi,
şi-n loc de gunoi,
vom locui în el
şi iarna, şi vara,
şi primăvara,
ca să scăpăm de biruri,
de sechestru şi chinuri...
Sau le-or veni idei,
cât sunt de mişei,
că şi butoiul amanetat,
trebuie impozitat.

Fără nimic

Aşa sunt eu;
Aşa am trăit
Şi tot aşa mă duc,
Cum am venit,
Fără nimic.

Aşa sunt eu;
Aşa am iubit
Şi tot aşa mă duc,
Cum am venit,
Fără nimic.

Aşa sunt eu;
Aşa am trudit
Şi-am obosit,
Şi cât de greu,
Să rămân tot eu.

Aşa sunt eu;
Tot ce-am clădit;
Pe toate le las
Şi cum am venit,
Aşa mă duc,
Fără nimic.

Epitaf

Apropie-te acum, nu-ţi fie teamă,
Sunt printre sfinţi, mă rog la icoană.
Apleacă-te acum, sărută pământul,
Cu zâmbetul tău dezmiardă văzduhul.
Ridică-te acum, pune mâna pe cruce,
Iubirile mele să nu se usuce.
Aprinde lumină şi spune-o dorinţă,
Mă rog să ajungă acum de-i putinţă.
Ascultă-mă acum, să nu uiţi vreodată,
Că poate-n curând vom fi laolaltă,
Dar până atunci trăieşte-n credinţă,
Ajută-ţi aproapele în suferinţă.
Pomeneşte-mă acum, strigă-mă tare,
Că numai aşa-mi găsesc alinare,
Fereşte-te de rău şi fă bine,
Şi-o să fiu mândru de tine.

Pamantul

Sa simti pamantul, sa-l intorci,
sa-i dai o fata noua, sa-l semeni
si apoi s-o iei de la capat,
sa-l muncesti, sa-l hranesti
ca sa dea roade bogate.
Si sa te rogi sa ploua marunt,
sa-i presari si apa sfintita,
ca sa-l pazeasca
de grindina si vant…
Ca este darnic pamantul
si rabdator cu noi.
Ne tine pentru ca din el provenim,
si ierburile, animalele,
duhurile, gandurile,
trairile, vointa…
Caci toate cate sunt
din natura provin, din pamant…
Si apoi ne scufundam in adancuri
si tot el ne primeste,
ca doar de cand ne nastem
suntem supusii acestuia…
Si mirosul de tarana, de pamant,
se simte ca o adiere
in trecerea timpului,
si cu care ne obisnuim…
Ca apoi, sa nu ne infricoseze,
nici adancimea,
nici inaltimea,
nici nemarginirea…

Martiri

Suntem martiri in fiecare zi
Si murim putin cate putin,
Si cine ne poate-mblanzi,
Cand alergam prin maracini...

Si asta-i viata, o moarte vie;
Ne taram, ne schimonosim
Si cine poate sa mai stie,
De cat ori ne pedepsim.

Ca sufletul ce se desprinde,
Incet-incet de langa noi,
Si lasa trupul fara vlaga,
Si picioarele sunt moi...

Iar vederea-i tot mai slaba
Ca lumanarea ce se stinge,
Indrugam cate-o silaba
Si sufletul, mai rau se-ncinge...

Se-ncrunta apoi a noastre frunti
Dar cine poate sa le stearga,
Ne zbatem, iarasi, intre punti
Si nicio vorba nu se leaga.

Atunci am vrea ca sa se-auda,
Tot ce a ramas, demult, nespus,
Dar ce sa facem cu o struna,
Cand noi ne ducem spre apus...

Intindem mana catre-o mana,
Ca multe-avem de infruntat,
Pana ajungem impreuna;
Suntem martirii ce-am rabdat.