Pe stradă

Ce iarnă geroasă şi multă zăpadă
Avea să se-aştearnă pe umila stradă,
Iar eu colindam pe gerul năpraznic,
Pentru o zi, la vite, eram paznic,
Le număram, dar cine mai ştie
Câte treceam pe-o biată hârtie...
Zăpada sub picioare scârţâia,
Cerneala îngheţată nu mai scria...
Şi bietul ţăran avea milă de mine,
Mă-mbia cu o ţuică, să prind sânge-n vine,
Şi nu mai ştia câte vite are,
Eu tremuram, nu aveam răbdare,
El îmi punea şi slănină pe masă...
Dar în maşina ce mă ducea spre casă
Mă strecuram, să fiu mai în faţă,
Să caut căldura, să-mi pătrundă în oase...
Am dat cu ochii de El şi-mi surâse norocul,
M-am făcut la faţă, roşie ca focul...
Şi o căldură m-a-nvăluit toată
Şi frigul din tălpi dispăru îndată...
Şi de atunci, tot pe frig şi zăpadă,
Eu alergam să fiu prima pe stradă,
Să-l întâlnesc şi să simt iar căldura,
Să roşesc..., să-mi sarute gura...

Pedepsiţi

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să ajungem pe pământ,
Să trăim, să ne-ngropăm morţii,
Să rătăcim ca frunza-n vânt.

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să ne naştem din dureri
Şi să stăm în dosul porţii,
Să ne ascundem de poveri.

Pedepsiţi suntem cu toţii
Să fim slugi şi-ndatoraţi,
Să jelim, să ne pierdem soţii,
S-ajungem singuri şi săraci.

Pedepsiţi suntem cu toţii,
Să trăim în umilinţă,
Să fim lăsaţi în voia sorţii
Şi să murim în suferinţă.

Şi pedeapsa cea mai aspră
Vine-atunci când eşti bătrân,
Şi aşteaptă toţi ai casei
Să dai ortul, ei stăpâni

Peste munca ta de-o viaţă,
Cu priveghi în toiul nopţii,
Fără lacrimi şi căinţă...
Pedepsiţi suntem cu toţii.

La vedere?

Să nu îl laşi tu la vedere
Acel ungher secret din suflet;
Să-l ţii ferit de ochii lumii,
Chiar dacă nu te poţi opri din plânset.

Să nu îl laşi tu la vedere
Acel lăcaş dosnic din suflet;
Să-l ţii ferit de gura lumii,
Să n-ai mustrări apoi în cuget.

În cumpănă

Să fiu in cumpănă - între ieri şi azi - între ieri şi mâine, stând pe un munte de nelinişti şi temeri, cu gândul la tot ce am îndrăznit să sper, să am, să iubesc, şi să rămân, la sfârşit, cu umbra lor...

Valea Plângerii?

Era minunat!
Ca-n poveştile lui Creangă...
Iernile adevărate, cu multă zăpadă;
Şi glasurile noastre, vesele
Răsunau până departe,
Pe derdeluşurile din faţa porţii,
Pe pârtiile de pe dealurile lui Cerna...
Şi vacanţele cu colindele şi cu udatul;
Cu baluri şi Grădina de vară;
Cu lăutarii cu care cântam la vioară;
Cu grădinile scăldate în lumină;
Cu albinele care se întorceau la stupul lor
Să lase mierea adunată de prin salcâmi;
Cu diminetile răcoroase, dar sănătoase;
Cu pâinea coaptă pe vatră...
Atâta bucurie şi nici urmă de plâns...
Cu valea din spatele casei,
Pe care o treceam să ne scăldăm.
Era locul cel mai frumos de pe pământ.
Nu credeam că există ceva dincolo de munţi.
A trebuit să cresc şi să plec din acest colţ de rai,
Să mă despart de locurile copilăriei mele,
De locurile acestea dragi,
De care eram legată sufleteşte,
Şi acum pătrund, în lumea tainică
A amintirilor, uşor, fără să le tulbur liniştea
În care s-au cufundat în timp...

Împreună

De câte ori spre tine mă duce timpul
Şi-s tot mai aproape cu trupul,
Că-n inimă izvorul de şoapte
Mă grăbeşte, chiar mă împinge
Să fim laolaltă ca pe vremuri,
Să dormim pe albe cearceafuri.

Dar Tu ai vrut mereu să fii
Cu încă-un pas-naintea mea,
Să-mi netezeşti lin cărarea,
Când o să fiu şi eu o stea.
Şi-atuncea, două stele, împreună,
Vom merge alături, mână-n mână.