Din stolul lung, o rândunea,
E tristă astăzi, vai de ea,
Şi-un gând amar o copleşea
Pentru că îşi amintea,
Cum bunica te ţinea
De mânuţă şi-ţi vorbea
Şi atunci, întinerea,
Tristeţea din ochi dispărea.
Azi, mâna ei s-a ofilit,
Şi părul ei, tot mai cernit...
Dar, iată, că ea a tocmit
Întreg alaiul şi-a pornit,
Să-ţi fie alături la zenit
Şi până într-un asfinţit,
Să priviţi stele pe cer,
Să-ţi lumineze al tău ungher.
Cu mâna vrea să te cuprindă,
Cu şoapte tandre la oglindă,
Te mângâie şi să-ţi surprindă
Un zâmbet de tânără silfidă
Doar pe tine, dragă fată,
Ce te laşi greu sărutată,
Dar mâna-i grea şi cam ridată
Tu i-o săruţi ca altădată.
Dar rândunica cea măiastră
Vine, tiptil, la fereastră
Să-ţi cânte de inimă albastră
Şi floarea se unduie în glastră
Că simte tinereţea voastră
Iar ea trăieşte încă-o viaţă,
Tristeţea-i dispare-n ceaţă,
Citeşti iubirea pe-a ei faţă.
