Idele lui Marte

Jumătatea lui Marte,
O noapte tristă pentru el,
Pe-un pat străin, printre halate,
Ce se-nvârteau în jurul lui,
Să-i pună plosca şi perfuzii,
Să-i dea puterea ce-o pierdu...
Din când în când câte-o privire
Aruncă către fiul lui...
Ar vrea să-i spună că mai bine
I-ar fi acasă...
Că simte ghearele morţii,
Cum vin să-l sfâşie,
Cu pericole de peste tot,
Cu mari călduri şi agonie.
Dar ce răscruce,
Ce primejdii,
Se lasă peste trupul său,
O zi nefastă într-o viaţă,
Prins in bratele lui Morfeu;
Şi câţi ani avea în faţă...
El merita să mai trăiască
Şi să se bucure acum,
Dar n-avea cum să păcălească
Destinul cel prestabilit;
Sau aţa vieţii fu prea scurtă
Şi şubredă într-un loc,
Ar fi vrut s-o înnădească
Cu fir mai trainic şi noroc.

Gradina-n soare

E casa ta, grădină-n soare,
Cu flori la porţi şi la fereşti,
Lumină Sfântă, sărbătoare,
În straie noi şi cu poveşti...

De Sfânta zi a Învierii
Tu ai deschis pentru o zi
O uşă largă a primăverii,
Atâtea doruri, nostalgii...

Cu cântece şi poezia
Rostite printre jucării,
Am reînviat copilăria
Şi ne-am simţit iarăşi copii.

Printre atâtea bunătăţi
Şi obiceiuri româneşti,
Ne-am amintit şi de părinţi,
De neamurile strămoşeşti.

C-aşa-i frumos de sărbători,
Să-i pomenim pe toţi cu drag,
Păşind afară printre flori,
Tu ai rămas uimită-n prag...

Ne-ai împărţit la fiecare,
C-aşa e dat din moşi-strămoşi,
Câte o cană cu mâncare,
Cu ochii calzi, prietenoşi.

Îţi mulţumim că ne-ai primit
În casa ta, grădină-n soare,
Căldură-n suflet am simţit,
Să fie aşa şi la-nălţare.

Cuvinte

Se înalţă mândra lună
tot mai sus, frumoasa zână.
Şi lumina-i tot mai rece,
cade în grădini şi trece.
Peste tot, e iar tăcere,
somnul unei lumi ce doarme.
Păsărele disperate
cântă, cântă neîncetat
pentru a opri în loc ziua,
ce dispare în întuneric
şi cinstesc ultimele umbre,
ultimele licăriri ale zilei.
Iar în nopţile vegheate
de o lună ca-n poveşti,
văd privirile mirate
ce se-ascund după fereşti.
Iară eu caut cuvinte
ca să suflu peste rana,
care-i mare şi adâncă,
şi să-mi fie leac la suflet,
Să fiu tare ca o stâncă.

Lacrimi

O lacrimă ce se prelinge
Din floarea corcoduşului,
E lacrima de bucurie
Nici a mea, a nimănui,
Ce vrea să zburde peste glie,
Dar ea se pierde, uite-o, nu-i.
Că s-a prelins încet-încet;
Tot ea a prins o nouă viaţă
Şi roade o să dea în timp...
E lacrima ce-n zori de zi
Mă-ndeamnă iar la poezii.

Transformari

Ce transformări nedrepte aduce vremea,
Când chipul-ţi pare tot mai trist,
Că fiecare neîmplinire, pe faţa ta s-a-ntipărit.
Oglinda ce odinioară ţi-era atât de dragă,
Şi-ţi răspundea de fiecare dată
Cu-aceeaşi faţă zâmbitoare,
Oglinda asta nemişcată,
O vrei acuma desfinţată
Sau mai bine să fie spartă...
Îţi surâde batjocoritoare,
Îţi răspunde triumfătoare...
Ea este şi rămâne aceeaşi,
Tu te zbârceşti pe zi ce trece...

Seminte

Căci am plantat seminţe-n suflet
Ca să rodească neîncetat,
Cuvinte care au puterea
Să te scoată din păcat,
Să şteargă, apoi, şi întristarea
Ce uneori te-a încercat.
Că din seminţele din suflet,
Ce le-am sădit şi azi ca ieri,
Într-o lume oarbă, cenuşie,
Când m-am simţit dezorientat,
Şi să răsară din noroiul uitarii,
Fără gustul amar al înfrângerii,
Alt rod sub cerul albastru,senin,
Atât de dulce, ferit de venin.

Puterea de a indura

Să-nduri mizeria, umilinţa,
Batjocura să-nduri, dojana,
Să-nduri şi frigul de afară,
Să-nduri jigniri şi vorba aspră,
Ce cad ca trasnetul pe ape...
Să-nduri o clipă de iubire
Ce se prăvale peste tine
Ca o stâncă dintre creste,
Te fereşti, dar te răneşte...
Să-nduri acea nefericire
Ce te-a lovit ca o secure;
Să-nduri bârfa de pe stradă
Sau gura slobodă ce-njură;
Să-nduri povara unui cuvânt
Răstit şi aspru, plin de ură;
Să-nduri eşec după eşec
Şi prea puţine împliniri;
Să-nduri privirile-ncruntate,
Ce par ca pietrele aruncate
Peste fruntea ta ridată
De ploi de vară inundate;
Să-nduri răceala, nesimţirea,
Aceluia ce l-ai poftit
În casa ta, l-ai omenit,
Şi când pe poartă a ieşit,
La primul, care l-a-ntâlnit,
Pe tine, poate, te-a bârfit
Şi mai apoi te-a tâlhărit.
Dar te-am văzut, n-ai sărăcit,
Că Domnul ţi-a dat înzecit.

Tristeţi

Vă las cu bine stânjenei,
Gherghine dragi şi clopoţei,
Trandafiri, narcise şi lalele,
Să înfloriţi în grădinile mele.

Şi din priviri vă sărutam,
Şi tot aşa vă mângâiam,
Obrazul meu eu îl lipeam
De coaja pomilor, plângeam..

La umbra lor m-am răcorit,
Şi tot acolo am iubit...
Cu rodul lor m-am îndulcit,
Şi acuma, eu v-am părăsit.

Să nu fiţi trişti, să înfloriţi,
Să înverziţi şi să rodiţi,
Pe cei ce vin şi-s osteniţi,
Nu uitaţi să-i omeniţi.

Sub crengile voastre am sperat,
Am zâmbit, m-am bucurat,
Am plâns de dor şi am iertat
Pe cei ce-n viaţă m-au furat.

Am strâns din dinţi neîncetat
Oricât de greu, am îndurat,
N-am înjurat, nici blestemat,
Ca să nu cad în greu păcat.

Nici eu şi nici copiii mei,
Să nu se prindă şi de ei
Năravul de a sudui,
De a bârfi şi huidui.

Să ai grijă de tine, mamă!

“Să ai grijă de tine mamă,
Să-mi scrii cum ai ajuns,
Să te fereşti de frig la iarnă,
Să-ţi iei cojocul şi mănuşi...

Să ai grijă de tine, mamă,
Să nu te tragă vreun curent,
Să te fereşti de vânt şi ploaie,
Să nu aluneci pe parchet...

Să ai grijă de tine, mamă,
Să mergi încet, să calci uşor,
Că stau cu frică şi cu teamă,
Că ştiu, picioarele te dor...”

"Fii liniştit, băiete dragă,
C-o să-mi fie bine la nepoţi,
Abia aşteaptă să mă vadă,
Tu te descurci aşa cum poţi..."

Să ai grijă şi de casă,
De vie, şi de pomişori,
Şi de o creşte iarba deasă,
Să o coseşti de multe ori...

Şi dacă poţi la primăvară,
Când pomii, încă, n-au dat colţi,
Să mai sădeşti tu, înspre seară,
Un măr şi-un cais, lângă porţi...”

Peştişorul de aur

Un peştişor de aur mic
Ieşi o clipă la mal,
Privea tăcut, când un amic,
Adus şi el de-un aprig val,
Îl întrebă cu glas şoptit:
"Ai vreun gând măreţ
Pentru copilul săltăreţ?
Sau vrei dorinţa s-o-mplineşti
Acum, când încă trăieşti?”

“Am, sigur că am,
Pentru nepoţii mei din neam,
Să le aduc în casa lor
Pe cea de care le e dor.
Că o aşteaptă zi de zi,
Stau le fereşti în nopţi târzii
Şi se roagă să apară,
La început de primăvară,
În pragul casei, dimineaţă,
Bunica lor, ce îi răsfaţă.