Povara nopţii

Spun unii că trebuie să muncim,
fiindcă numai în muncă
se descoperă fiinţa noastră.
Să munceşti cu iubire,
de bună voie,
oricâte dureri ţi-ar pricinui aceasta...
şi să o faci cu dăruire
şi roadele să le culegi
când sunt coapte...
Dar când eşti silit
de frică şi nevoi,
când eşti căzut pradă deznădejdii,
când iubirea lipseşte,
înseamnă că nu mai exişti
şi te treci împovărat şi încovoiat,
zbârcit şi părăsit în întuneric.
Iar, dacă ţi-ai păstrat avar bunurile
şi ai devenit neînsemnat
pentru cei din jur şi fără prieteni,
peste tine s-a aşternut bezna.
Şi dacă cauţi o cale de a ieşi la lumină,
încerci să munceşti
toată ziua, să oboseşti,
să nu mai simţi nopţile o povară.
Şi dacă cauţi o făptură,
printr-o bătătură,
care să muncească din greu,
sub biciul nevoii şi a foamei,
a fricii sau a grijii zilei ce vine,
atunci o găseşti uşor
în omul de lângă tine,
cel ce-şi caută mereu
o muncă nouă,
să uite sau somnul să-i vină uşor...
Dar te înveţi şi cu munca
şi nu-ţi mai este de ajutor.
În locul unei nopţi liniştite
şi cu vise frumoase,
te chinuie gânduri şi amintiri...