Valea Plângerii?

Era minunat!
Ca-n poveştile lui Creangă...
Iernile adevărate, cu multă zăpadă;
Şi glasurile noastre, vesele
Răsunau până departe,
Pe derdeluşurile din faţa porţii,
Pe pârtiile de pe dealurile lui Cerna...
Şi vacanţele cu colindele şi cu udatul;
Cu baluri şi Grădina de vară;
Cu lăutarii cu care cântam la vioară;
Cu grădinile scăldate în lumină;
Cu albinele care se întorceau la stupul lor
Să lase mierea adunată de prin salcâmi;
Cu diminetile răcoroase, dar sănătoase;
Cu pâinea coaptă pe vatră...
Atâta bucurie şi nici urmă de plâns...
Cu valea din spatele casei,
Pe care o treceam să ne scăldăm.
Era locul cel mai frumos de pe pământ.
Nu credeam că există ceva dincolo de munţi.
A trebuit să cresc şi să plec din acest colţ de rai,
Să mă despart de locurile copilăriei mele,
De locurile acestea dragi,
De care eram legată sufleteşte,
Şi acum pătrund, în lumea tainică
A amintirilor, uşor, fără să le tulbur liniştea
În care s-au cufundat în timp...